La multi ani Mama!

Sunt atat de norocoasa si mi-as dori sa iti spun mai des cat de mult te apreciez pentru tot ceea ce ai facut pentru mine,pentru toate sacrificiile pe care le-ai facut pentru mine, pentru felul n care m-ai crescut,pentru valorile morale pe care mi le-ai dat,pentru cuvintele frumoase si pline de intelepciune pe care mi le-ai oferit atunci cand am avut nevoie. Pentru ca ai fost mereu alaturi de mine si m-ai sustinut cum numai o mama stie sa o faca. Iti multumesc ca ai sacrificat ani din viata ta, viata din viata ta, sange din sangele tau, nopti nedormite si ceasuri grele, Mama! Iti multumesc ca m-ai invatat pentru ce merita sa lupti si ce are valoare in viata! Iti multumesc ca mi-ai dat viata,ca m-ai crescut si m-ai iubit! Iti multumesc mama si iti sunt profund recunoscatoare pentru toate sacrificiile tale. Esti fiinta care da contur oricarei clipe din viata mea! Si sunt mandra sa stiu ca modelul de om pe care l-as dori sa il vad in mine e chiar mama mea! O femeie puternica,dura,ambitioasa,desteapta care stie care e scopul ei de a fi in viata! O femeie deosebita care stie sa lupte, sigura pe sine , care stie ce vrea, care nu se da batuta niciodata atunci cand trebuie sa obtina ceva. O femeie adevarata din toate punctele de vedere! Perfecta! Iti multumesc pentru tot mama! Sunt foarte mandra si fericita ca esti mama mea!!! La Mulţi Ani, mama mea draga ! Iti doresc toata fericirea din lume si mi-as dori sa fi vesnica! Te iubesc si te pretuiesc cu tot sufletul ! PS : De te-ai privi prin ochii mei pentru o clipa, ai intelege cat de frumoasa si admirata esti!!!

Tot timpul...visez.

E a treia oara cand se face semaforul verde. De ce nu vrei sa treci? Rapunsul meu inevitabil a fost… Vreau sa traiesc apusul in acest moment,priveste cat de falnic e… Probabil ca in mintea trecatorului care mi-a pus intrebarea a fost doar nebunia mea. Dar eu nu o vad ca pe o nebunie,o vad ca pe o traire.Simteam ca traiesc,simteam ca o parte din mine se aseamana culorilor ceresti…Albastrul pur care imi sugera linistea,demnitatea,inteligenta autoritatea dar si galbenul o culoare a fericirii,a caldurii,a luminii dar in acelasi timp o culoare care ascunde ceva intunecat si obscur in interiorul ei.Imbinate formeaza un EU. Un EU real. Eu cea reala… Am simtit un fior,inima imi batea atat de tare incat imi era teama ca daca va sari nu o voi mai putea regasi. Unoeri am impresia ca ceea ce bate in mine nu e o inima ci un computer,un cip care ma controleaza, care ma monitorizeaza si ma indeamna sa traiesc viata unui robot. Altadata am impresia ca simt cu prea multa profunditate insa vinovata este letargia care ma domina de cele mai multe ori si imi sterge toate simturile. Doar o data in ultimele luni am avut o multitudine de culori in suflet si asta sa intamplat astazi. Ceva am patit si nu e vorba de culorile semafoarelor ci de culorile cerului. Formau un intreg , o intensa puritate si claritate. Intr-un final am traversat trecerea de pietoni. Ciudat e ca de obicei imi reamintesc chipurile persoanelor care invariabil imi observa atitudinea visatoare. Obisnuiam sa cred ca oamenii viseaza doar ceea ce nu au.Eu asa cum am avut tot,asa sa evaporat totul. Inca visez ca va mai exista o persoana care ma va astepta in fata scarii cu un buchet de flori. Cred ca asta am visat tot drumul,desi la un moment dat intrata in transa,deja decorul caruia nu ii acordam nici un fel de examinare devenise neclar si abrupt.Devenise precum o poza editata care avea claritatea doar inainte iar in partile laterale un simplu blur.. Amplificand aceasta imagine care avea un drum infinit,aveam impresia ca lumina cereasca imi lumineaza calea,ca cerul devenea un subordonat al dominatiei mele incontrolabile. Drumul infinit, care prin afirmatiile unui judecator s-a dovedit a nu fi atat de infinit,astfel incat ajunsa in fata scarii tot ce am gasit a fost o bucata de singuratate si una de vise. Dar si o mica particica de hartie pe care scria “Nu e gresit sa visezi,e gresit sa visezi prea mult si sa nu traiesti ceea ce trebuie sa traiesti la momentul potrivit,visele se implinesc atunci cand cartea destinului va decide” Cateodata tind sa cred ca visez prea mult si realizez ca nici eu nu sunt sigura de ceea ce visez. Uneori ma simt un Don Quijote doar ca singura diferenta dintre noi e ca el la sfarsitul povestii isi aminteste tot ceea ce face si ce viseaza. Dar eu ? Eu imi voi aminti?

Dansul dragostei...

Sunt eu,esti tu,suntem noi avantati in dansul dragostei care in mod invariabil imi mangaie chipul inocent si naiv. In pasi de dans simteam bataile inimii in ritm alert asteptand refrenul care avea sa imi sopteasca versurile inimii ce imi pecetluiau buzele instantaneu .Doar tinandu-ti mana in a mea nu puteam sa mai realizez cat de mult ne-a cuprins dansul.Privindu-te adanc in ochi citeam minciunile inepuizabile si cu precautie incercam sa nu las o lacrima sa curga,insa pacalita de propria-mi constiinta simteam cum,firav un mic cristal se desprinde din mine,imi spala obrajii fragezi si cade usor pe piept. Inmarmurita in bratele tale,cu vigilenta te strangem de umar cu teama de a nu te strecura,de a nu te topi,de a nu te evapora fara sa-mi dau seama ca nisipul printre degete. Simteam cum muzicalitatea iubirii imi curge prin vene, cum orchestra a devenit factor care ajuta la ghidarea corpurilor noastre cu un tempo ridicat. Ciudat,doar o simpla aplecaciune si aratatorul piciorului meu iti incolaceste corpul precum un sarpe care doreste sa te sufoce,sa te cuprinda,sa te consume fara sa realizeze…Dar tu esti inhibat,ceva te opreste din acest joc din acest accesoriu al dragostei noastre care aparent e asemanator cu ce se petrece intre noi. Deci spune-mi tu,iubire ca tango-ul nostru e mai mult de atat,ca dansul nostru e poveste,e basm ,e descantec,ca dansul nostru e interminabil,ca noi suntem cuprinsi in acest film pentru totdeauna si ca aceasta tentatie va domina intotdeauna sufletele noastre. Inca tind sa sper ca minciuna ta va deveni in cele din urma realitate,ca micul meu univers format din prefacatorie si falsitate va erupe intr-un final infaptuind inca un motiv care sa ma oblige sa ascult cu ironie aplauzele spectatorilor din spatele scenei,a celor care nu cunosc,insa in necunoscut vorbesc fara oprire. Opreste-te,priveste-ma si minte-ma din nou,nu support aceasta tacere indestructibila dintre noi. Sau macar sopteste-mi ca nici tu nu poti opri acest dans…

Spune-mi ?

Departe de sistemul stelar,univers,galaxii,departe de lume,de oameni,de tine..dincolo de ganduri,conceptii,expresii,sentimente si priviri spune-mi ce vezi in mine? Spune-mi ce a venit, ce a plecat si ce a mai ramas din mine?.. Spune-mi ce vezi tu pentru ca eu vad ca e totul gol,vid si neutru,ca nu a mai ramas nimic.. Vad totul fara continut,fara fond,pustiu… Spune-mi ca dincolo de mincini exista si un adevar..Ca orice minciuna se agata si de un adevar,ca eu sunt agatata de acel adevar. Spune-mi ca sunt reala pentru ca ma simt atat de imperfecta si de plastic,pentru ca totul e atat de ireal si de neatins in jurul meu.. Spune-mi ca visele mele sunt pastrate intr-o cutiuta iar atunci cand ma voi trezi din acest cosmar monstrous se vor intoarce. Spune-mi ca ma pot schimba,ca pot vedea lumea cu alti ochi,ca lumea nu e atat de meschina,ca voi avea din nou puterea de a crede ca pot schimba lumea in bine. Spune-mi ca eu o sa-mi revin,ca o sa ma tratez,ca nu voi stagna si nu voi ramane blocata in acest stadiu.. Spune-mi ca acesta nu e ultimul nivel, ca nu e ultimul capitol din basm, ca nu e acesta finalul jocului,ca sunt mai puternica de atat,ca pot mai mult,ca voi putea rescrie un nou scenariu… Am un million de intrebari la care nu am nici un raspuns,am un million de temeri pe care nu le pot infrunta, milioane de intentii de a face totul o poveste ,milioane de indemnuri de a revenii la realitate.. Am ramas fara aer,m-am pierdut pe mine in acest univers vast,mi-am pierdut visele,armonia si fericirea. Spune-mi tu unde le regasesc? Unde ma voi regasi pe mine? Fiindca nu ma mai vad stand in aceleasi locuri cu aceasi persoana,fiindca am devenit inumana,de piatra, de neimblanzit,de neatins si fara mila..Ceva vreau sa schimb,vreau sa perfectionez si nu stiu de unde sa incep. Poate gandurile mele ma induc in eroare acum dar spune-mi de cate ori iti voi mai cere sfatul…? De cate ori iti voi mai cere optimisul de care am nevoie…? Spune-mi tu….Doamne?

Perfect.

Nu inteleg de ce tind mereu spre perfectiune cand nici macar eu nu ma pot integra la modul perfect. Nici nu exista asa ceva insa psihicul si ego-ul meu imi spun ca sunt perfecta pentru mine,nu trebuie sa fiu si pentru ceilalti. Deci nu am sa ma schimb pentru nimeni,sunt eu,eu si cu mine dar e deajuns. Sa fi perfect nu inseamna sa le poti face perfect pe toate,inseamna sa fi tu mandru de ceea ce faci, sa fi mandru de ceea ce esti si de persoanele din jurul tau care te considera perfect si nu incearca sa te schimbe fiindca si ei se mandresc cu tine asa cum esti. Mai pe scurt perfectiunea face parte din noi toti insa putine persoane realizeaza asta.
Multe persoane sunt nemultumite de mine insa eu ma mandresc cu mine asa cum sunt, am demnitate,am respect,am ambitie si cred asta ar trebui sa fie punct incepator in viata unei adolescente. Nu imi e greu sa recunosc atunci cand gresesc, pentru ca si greseala face parte din perfectiune, nu le poti sti chiar pe toate fara sa gresesti si fara sa experimentezi iar experienta presupune si un risc pe care ni-l asumam la un moment dat deoarece de multe ori greseala isi face aparitia.
Eu nu vreau sa schimb pe nimeni,eu nu vreau sa schimb trecutul,prezentul nici oamenii. Vreau sa fiu acceptata asa cum sunt si astept sa mi se ofere acelasi lucru sau cer prea mult?
Poate gresesc si eu poate nu sunt perfecta, nu am spus ca sunt perfecta pentru ceilalti insa sunt eu sin u ma voi schimba niciodata. Obisnuiesc sa spun ca ceea ce se dobandeste mental de-a cursul anilor nu se pierde niciodata.
Ceea ce e gresit la mine e ca nu am parte de perfectul pe care mi-l doresc si astfel sufletul meu este intr-o continua ruina. Cateodata asteptarea are limite,limitele au si cote maxime iar cotele maxime duc la distrugere psihica.
Deci cum sunt eu ?...Ce ma determina sa fiu asa?

No words...

Ce ciudat sa ma contrazic zilnic cu subconstientul meu, acum sunt slaba acum tare..poate e doar o viziune ireala pe care vreau sa mi-o asum in aceasta forta intensa pe care o simt deseori,poate slabiciunea mea fata de tine e doar o mica parte din mine pe care o simt descoperita atunci cand vine vorba de tine. Cateodata as vrea sa-ti spun toate astea tie,dar cu ce rost cand stiu ca imi voi auzi doar ecoul infinit,imi e mai simplu sa vorbesc cu mine fara sa astept vreun raspuns pozitiv din partea cuiva,un raspuns care sa ma faca sa-mi schimb starea de spirit sau ceea ce simt.
As vrea sa cred ca sunt indeajuns de puternica pentru a tine totul in mine desi uneori as vrea sa tip in gura mare sa stie restul ce insemni tu,as vrea sa stie cu tu ai fost totul si inca esti. Sa stie ca ai fost inspiratia,ochii,sulfletul meu,ca ai fost perfect din toate punctele de vedere cu bune si cu rele.Sa stie ca eu acum am inghetat,ca incerc sa uit,sa ma adun,sa fug,sa ma ascund chiar daca rezultatul final e in zadar...

Doar tu..si eu.

Am realizat ca toata iubirea ce ti-o purtam devenise ura,devenise o ura inimaginabila incat te invinovateam pe tine pentru tot ceea ce mi se intampla mie. Ma obisnuisem cu ce simteam,era mai simplu sa te tin in ura,era mai usor pentru sufletul meu.M-am resemnat cand am realizat ca ura a fost de moment,a fost in imaginatia mea. Defapt toata iubirea mea e in mine,amintirile mele sunt la mine, le-am inchis in cufarul inimii mele pe care il deschid deseori cand gandul imi zboara la tine.
Obisnuiam sa eclipsez amintirea ta,obisnuiam sa ascund ce simt,sa fac intuneric atunci cand aud numele tau,obisnuiam sa te alung si sa te evit dar astazi am recunoscut in sfarsit ceea ce ma macina pe mine de cateva zile..
Am recunoscut defapt ceea ce simt,am dezvaluit un alt secret care nu e atat de necunoscut de ceilalti,pentru ca tu si cu mine am fost iubirea urmarita de restul lumii.
Nu ma impresioneaza nimeni cu nimic, desi lumea are impresia asta. Sti cum e restul lumii? Niste mici furnici la picioarele mele care se considera un urias in fata mea. Dar ei nu realizeaza cat de mare si puternica sunt eu, cum ma pot juca cu furnicile si cum deseori le pot si calca sau poate chiar sa le chinui,cata placere imi face sa le chinui...Tu stii ca aceste furnici nu merita nimic,in comparatie cu tot ceea ce meriti tu deci nu imi pare rau daca le smulg sufletul,daca le sfasii fara mila, daca le provoc durere,daca le fac sa sufere pentru ca pur si simplu nu imi pasa,nu ma intereseaza,nu are nimeni nici o valoare in fata mea.. poate de asta nu ma tem de nimeni si de nimic. Poate singurul lucru de care ma tem esti tu,atunci cand ma gandesc ca imi e dor de tine insa evit sa-ti ascult vocea,sa analizez fotografiile noastre doar pentru a-ti vedea expresiile fetei sau sa-ti privesc scrisul intr-unul din mesajele tale.. Deci spune-mi.. cand vom mai calca furnicile in picioare? Fiindca m-am saturat sa o fac singura!

Oare tu stii?

Nu e prima oara cand ma intorc,nu e prima oara cand se termina totul si nu e prima data cand imi doresc sa reinceapa totul. Acum insa m-am saturat,spune tu ce ne-a mai ramas? Timpul? Departarea? Stiu ca sufletul tau e lipit de al meu,crede-ma la fel este si al meu dar ce mai pot sa schimb cand ne despart miile de kilometri,cand ne despart minciunile si cuvintele spuse la momentul nepotrivit?.. Spune-mi ce sa mai fac,pentru ca am murit de un million de ori si m-am trezit la realitate de un milliard de ori. M-am saturat sa ma trezesc singura intr-o lume atat de avida si fara scrupule. Eu dragul meu ti-am fost alaturi si la bine si la greu dar tu iubitule nu ai stiut,nu ai stiut niciodata sa pui cu adevarat pret pe adevarata mea valoare.
Deci spune-mi unde sa ma intorc? Unde sa ma intorc plina de ura, cum sa mai fac fata lumii singura?Unde sa ma intorc cand realizez ca ne-am pierdut lumea,ne-am pierdut pe noi,am pierdut totul,dar tu sti ca iubesc sa traiesc in minciuna,ca iubesc minciuna ta care a devenit atat de reala si adevarata.Vreau sa cred ca tu inca esti prezent in tot ceea ce simt, ce cred,ce vad,ce gandesc eu.Singurul raspuns pe care vreau sa il stiu..
Tu sti ca acum am lumea mea neagra,monotona si plina de ura deci spune-mi de cate ori o sa mai mor? De cate ori o sa ma mai trezesc din moartea clinica pe care mi-o oferi mereu? ..Ma deterioreaza sa stii,m-am saturat.

Unde m-am pierdut ?

Ma simt din nou singura,ma simt neinteleasa de nimeni din jurul meu. Ma simt de piatra cand defapt sunt atat de moale incat lacrimez doar atunci cand iti aud numele. Asta e problema,numele tau.
Numele tau e gravat pe inima mea, in sufletul meu, mintea mea , gandul meu,visele mele..e peste tot, il vad peste tot, il aud peste tot pana si noaptea in somn, in cosmaruri aud ecouri..te vad,te aud,te ascult soptind tot ce as vrea sa aud si ce nu as vrea sa aud..
Vreau ca intr-o singura noapte sa dorm asa cum mi-am dorit,vreau ca o singura data sa nu mai mint ca am dormit cand defapt toata noaptea am privit luna si i-am povestit trairile si durerile mele,probabil ca e singura care a putut sa ma inteleaga,dar singura care nu a putut sa spuna nimic. Vreau ca intr-o dimineata sa ma trezesc cu zambetul pe buze spunand ca sunt bine chiar daca nu sunt,dar sa ma trezesc optimista ca e totul in regula chiar daca nu e. Vreau sa vad un nou soare rasarind in mine, in zambetul meu, ochii mei, vreau sa mai tin soarele in maini macar odata, vreau sa simta si el macar putin din ce simt eu.
Sau poate cer prea mult sa devin un dementor care sa se hraneasca cu fericirea altora si sa uite toate durerile?

Revelatia mea...

Azi noapte am avut o revelatie asupra mintii mele.. Vreau sa provoc cea mai imensa si dureroasa revolutie, vreau mai mult de atat, vreau sa provoc un razboi, un razboi interminabil, un razboi spre bine, spre pace si liniste.. Vreau sa convoc pe campul de lupta toti oamenii acestei revelatii iar in ofensiva sa fie toate sufletele oamenilor..
Vreau sa vad cum lupta pentru sufletele lor, sa le salveze , sa le primeasca inapoi. Vreau sa vad asta! Te intrebi de ce oamenii nu au suflet? De ce? De ce? De la iubire, de la prea multa iubire.. o iubire inconsumbabila, interminabila,cumplita, devastatoare…
Eu mi-am pierdut sufletul, eu m-am pierdut pe mine, m-am pierdut in spatiu,m-am pierdut in universul vast si infinit insa numai iubirea nu mi-am pierdut, numai ea a ramas intiparita in suflet., a ramas captiva, blocata in mine si nu mai vrea sa iasa, nu mai gaseste cheia portii pentru ca e inghitita demult..
Eu am avut sufletul meu in maini la fel si destinul dar l-am pierdut,defapt nu l-am pierdut, l-am daruit eu fara sa ma asigur de riscul pe care il fac, acela de a nu-l mai putea recupera. Daca eu sunt asa? Imagineaza-ti cata lume e fara suflet si cate personae au mai mult de doua suflete.. Ce ramane in spatele acestei tragedii? Durere, rautate,venin,cruzime,ferocitate,egoism…

Ei.

I-am urmarit mereu la fiecare pas timp de ore,zile,luni,ani, se iubeau, erau de nedespartit,erau doua jumatati mai précis, doua jumatati gasite, insa certurile erau atat de profunde si dureroase incat uneori cand ii auzeam din camera de alaturi ma gandeam cum se pot suporta..Dar in doar cinci minute trecea totul ca vantul si se iubeau din nou, se auzeau viori,doine,canturi si descanturi de peste mari si tari..Doar o singura data am auzit usa trandindu-se,auzind plansete si tipete dar a fost deajuns cat sa rupa o lacrima si din mine. Realizezi ca traiam din iubirea lor? Ma bucuram, pentru ca eram un tablou care vedea iubirea si care auzea cele mai puternice focuri ale iubirii, eram un tablou care continua sa-i urmareasca tot timpul, uneori ma mir cum de nu si-au dat seama.. Oare de ce nu si-au dat seama?
Din cauza iubirii? Erau orbiti de iubire? Erau orbiti de lume? Erau izolati de toata lumea, erau izolati de tot ce spunea lumea…Si ca sa vezi lumea i-a despartit,universal nu a fost de partea lor…
Ca sa ma prezint sunt autorul care i-a vazut si care la iubit pe el dar am trait in umbra doar pentru a simti cum imi emana si mie putina iubire, am rapit putina iubire din cea pe care ei i-a dat-o. Dar ea era atat de egoista incat vroia ca totul sa fie al ei… insa din pacate nici macar timpul nu era de partea ei..
I-as fi urmarit decenii,secole,milenii,ere…Era deajuns doar sa le vad iubirea, nu aveam eu nevoie de nimic pentru ca oricum era ceva interzis… Era ca si cum as fi fost acolo.. Ca si cum traiam si eu cu ei…
Sunt autorul care a simtit iubirea din spatele peretilor.

Speak for myself..

Vrei sa sti ceva? Demult nu imi mai vad adevarata reflectie in oglinda.. Oare s-a pierdut? Unde sa o caut, de unde sa o recuperez? Ce motive am sa nu zambesc si sa nu fiu fericita?.. Cel mai rau doare atunci cand simt ca imi pasa, imi pasa mult prea mult si nu am nimic din partea nimanui. Apoi ma razbun si devin atat de nepasatoare incat nu ma mai intereseaza nimic de nimeni,dar gresesc.. si fac mult mai rau.. Oare incerc sa devin ca ceilalti? Nu vreau sa fiu ca nimeni dar pur si simplu nu vreau sa-mi mai pese. Vreau sa aflu raspunsul la toate intrebarile mele chiar daca stiu ca atunci cand voi afla vor aparea altele. De ce nu stiu sa imbin nimic in tot ce fac? De ce tot ce fac e atat de rau? Poate toata rautatea din mine e controlata de ceva, e controlata de cineva, poate eu sunt doar o papusa, o papusa care in spatele scenei e dirijata de un papusar.. Iar cand va aparea ceva nou si mai bun voi fi aruncata la gunoi. Oare eu de ce nu ma schimb odata cu timpul? De ce raman aceiasi persoana descompusa in milioane de bucatele. De ce bucatelele aruncate pe jos din mine nu sunt puse la loc, ca la un puzzel. De ce nu pot schimba nici macar o picatura din mine, cel mai minuscul lucru, sa-l schimb sa fie mai bun mai nou..ceva..M-am saturat sa am sentimentul de vandalizare, devastare interioara si rautate sufleteasca.. De ce nu pot fi indeajuns de buna pentru nimeni? De ce nu pot fi indeajuns de buna pentru mine? De ce nu ma multumesc cu mine?.. poate asta ar trebui sa schimb cel mai mult..poate ar trebui sa tac si sa rabd.. Astept raspunsul la milioanele de intrebari si niciodata nu primesc un raspuns..de la nimeni.. pentru ca demult nu mai e nimeni care sa ma inteleaga si sa ma vada asa cum sunt eu defapt.

I'm back, my old friend...

Sunt un regizor al propriului meu film, al propriilor mele stari , melancolii si depresii. Ma simt singura.. ascunsa intr-un spatiu..departe de realitate.. Ma simt confuza , prea incurcata , de neinteles ..Nu mai stiu ce e in capul meu, in mintea mea, in gandurile mele care sunt mereu dezorientate , ce se petrece cu mine , ce simt…
Sunt bulversata de o multime de sentimente pe care nu le mai recunosc si care ma indeamna sa fac lucruri pe care stiu ca apoi le voi regreta.. Macar e bine ca tot ce simt e doar preventiv..
Inca ma abtin sa nu fac nimic.. Dar nu stiu cat o sa mai pot tine.. Simt ca explodez.. ma simt degradata..in inima am ruine..ceva nu functioneaza..ceva e stricat..undeva.
Sti.. e relativ tot ce simt..deocamdata
As putea da cate o parte din mine cuiva..as putea sa impart milioane de bucatele din mine in momentul actual..Realizezi cata letargie exista in mine? Sau poate sunt prea serioasa..poate tind spre perfectiune dar nici nu ma obosesc sa incerc sa schimb ceva..
Simt cum timpul meu se scurge ca nisipul printre degete.. si trece vremea..trec secundele..minutele..orele..zilele..lunile..anii..si eu sunt intr-o continua schimbare dar in acelasi timp raman aceiasi..
Sunt intr-un decor necunoscut cu ganduri si idei diferite .. numai sentimentele , depresiile si starile haotice care se lupta cu mine raman la fel..
Persist atat de mult lucruri ireale…de neinteles..
Ma simt ca un rau care se revarsa .. care se transforma in ceva..ceva necunoscut ..ceva intunecat..inimaginabil de obscur..de neprecis..nedefinit..
Sunt atat de imprecisa.. si de dificila ca uneori nici eu nu ma inteleg..dar atat de multa iubire exista in mine..atat de multa pasiune...Atatea sentimente de nedefinit..de nedeslusit…fara sfarsit…