Tot timpul...visez.

E a treia oara cand se face semaforul verde. De ce nu vrei sa treci? Rapunsul meu inevitabil a fost… Vreau sa traiesc apusul in acest moment,priveste cat de falnic e… Probabil ca in mintea trecatorului care mi-a pus intrebarea a fost doar nebunia mea. Dar eu nu o vad ca pe o nebunie,o vad ca pe o traire.Simteam ca traiesc,simteam ca o parte din mine se aseamana culorilor ceresti…Albastrul pur care imi sugera linistea,demnitatea,inteligenta autoritatea dar si galbenul o culoare a fericirii,a caldurii,a luminii dar in acelasi timp o culoare care ascunde ceva intunecat si obscur in interiorul ei.Imbinate formeaza un EU. Un EU real. Eu cea reala… Am simtit un fior,inima imi batea atat de tare incat imi era teama ca daca va sari nu o voi mai putea regasi. Unoeri am impresia ca ceea ce bate in mine nu e o inima ci un computer,un cip care ma controleaza, care ma monitorizeaza si ma indeamna sa traiesc viata unui robot. Altadata am impresia ca simt cu prea multa profunditate insa vinovata este letargia care ma domina de cele mai multe ori si imi sterge toate simturile. Doar o data in ultimele luni am avut o multitudine de culori in suflet si asta sa intamplat astazi. Ceva am patit si nu e vorba de culorile semafoarelor ci de culorile cerului. Formau un intreg , o intensa puritate si claritate. Intr-un final am traversat trecerea de pietoni. Ciudat e ca de obicei imi reamintesc chipurile persoanelor care invariabil imi observa atitudinea visatoare. Obisnuiam sa cred ca oamenii viseaza doar ceea ce nu au.Eu asa cum am avut tot,asa sa evaporat totul. Inca visez ca va mai exista o persoana care ma va astepta in fata scarii cu un buchet de flori. Cred ca asta am visat tot drumul,desi la un moment dat intrata in transa,deja decorul caruia nu ii acordam nici un fel de examinare devenise neclar si abrupt.Devenise precum o poza editata care avea claritatea doar inainte iar in partile laterale un simplu blur.. Amplificand aceasta imagine care avea un drum infinit,aveam impresia ca lumina cereasca imi lumineaza calea,ca cerul devenea un subordonat al dominatiei mele incontrolabile. Drumul infinit, care prin afirmatiile unui judecator s-a dovedit a nu fi atat de infinit,astfel incat ajunsa in fata scarii tot ce am gasit a fost o bucata de singuratate si una de vise. Dar si o mica particica de hartie pe care scria “Nu e gresit sa visezi,e gresit sa visezi prea mult si sa nu traiesti ceea ce trebuie sa traiesti la momentul potrivit,visele se implinesc atunci cand cartea destinului va decide” Cateodata tind sa cred ca visez prea mult si realizez ca nici eu nu sunt sigura de ceea ce visez. Uneori ma simt un Don Quijote doar ca singura diferenta dintre noi e ca el la sfarsitul povestii isi aminteste tot ceea ce face si ce viseaza. Dar eu ? Eu imi voi aminti?